Pustiu, obosit şi singur

Mă apasă un univers, însă nu pe umeri dar undeva în adînc, nu pot fugi de el e peste tot. Nu primesc plăcere de la nimic, fac că mi se cere, merg că trebuie, şi zîmbesc cu mimica sînt într-o permanentă stare de alertă. Nu-mi pot găsi un centru de echilibru, mă simt într-o cameră rotundă şi încerc să mă regăsesc prin colţuri. Mă trezesc mai obosit decît mă culc, aştept un sfîrşit dar nuştiu care a fost începutul. Am senzaţia că pierd mai mult decît dovedesc să obţin, mă simt pustiu şi pe zi ce trece tot mai singur, m-am cufundat în mine şi amagesc însă nuştiu pe cine, am perdut încredere în ceea ce fac... sunt pustiu, obosit şi singur!