Pustiu, obosit şi singur

Mă apasă un univers, însă nu pe umeri dar undeva în adînc, nu pot fugi de el e peste tot. Nu primesc plăcere de la nimic, fac că mi se cere, merg că trebuie, şi zîmbesc cu mimica sînt într-o permanentă stare de alertă. Nu-mi pot găsi un centru de echilibru, mă simt într-o cameră rotundă şi încerc să mă regăsesc prin colţuri. Mă trezesc mai obosit decît mă culc, aştept un sfîrşit dar nuştiu care a fost începutul. Am senzaţia că pierd mai mult decît dovedesc să obţin, mă simt pustiu şi pe zi ce trece tot mai singur, m-am cufundat în mine şi amagesc însă nuştiu pe cine, am perdut încredere în ceea ce fac... sunt pustiu, obosit şi singur!

O bucăţică din fiecare

S-a pierdut în propriile dorinţe, în propriile vise şi metode de analiză care nu fac decît să-i complice viaţa. Nu vrea să creadă în realitate doar din motiv ca nu-i convine, o are pe a sa care nu este atît de diferită însă e cu totul altfel. Întelege, ascultă, cunoaşte însă nu face nimic pentru a obţine mai mult.Se află mereu între oameni şi niciodata nu are pe nimeni alături, crede ca vede lumea altfel caută ceea ce alţii nu au observat nu pentru a demonstra asta dar pentru împlinire de sine. Mereu e în aşteptare dar nu întelege de ce ... . Suferă din nimicuri, deoarece nu crede decît în ceea ce deja a trăit se fereşte de skimbări pentru a le putea analiza şi în fine a ajunge la concluzia că e prea tîrziu de a le accepta. Duce o viaţă dublă fapt ce face posibilă doar existenţa în ambele, necunoscînd adevaratul gust de-a trăi... [...]
Îi lipseşte ceva... însă "nu face nimic pentru a obţine mai mult" !!!

Analiză

. . .

Cum poţi fi sigur în ceea ce faci atunci cînd nu poţi vedea nici un rezultat?
Care e adevărul unui om dorinţele căruia sunt contrazise de vorbe şi fapte?
Oare aşa un rol important joacă societatea în propria împlinire?
De ce în căutarea celor mai simple soluţii obţinem numai mistere?

. . .

Poţi cunoşte adevăratul preţ al fericirii cînd o trăeşti doar cîteva clipe, însă uneori te perzi pe drum spre ele.
Mereu dorim dea obţine ceva şi cînd obţinem nu ştim cu să procedăm mai departe!
A putea înţelege nu înseamnă a fi înţeles . . .
Suntem în stare doar de-a exista atunci cînd ne este frică să începem a trăi...

Timpul

Clipe, secunde, minute, ore, zile, săptămini, luni, ani ...

Mereu suntem în aşteptare, dar ce aşteptăm, pe cine aşteptăm şi... de ce, aşteptăm ?
Nu suntem visători însă visăm, uneori ne limităm dar ne frige dorinţa. Cunoaştem urmările însă nu ne putem opri. Respingem realitatea chiar dacă o cunoaştem nu credem în ea pînă nu ne trezim singuri în mijlocul ei! Timpul - este cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman. Mereu îi simţim lipsa, şi regretăm pentru clipa trecută rămînînd cu dorinţa de a o trăi altfel şi altfel în sute de alte moduri şi aici gindindune la clipa trecută o perdem pe cea prezentă , aşa trec ore, zile, ani şi mereu afirmăm ca traim doar cu prezentu însă suntem conduşi de trecut. Timpul - trece şi ia cu el cea ce cu atita sirguiţă sa obţinut, scoate la iveală cele mai bine ascunse taine şi ne facem să privim în urmă cu alţi ochi, oare chiar e atît de altfel prezentul!?